Am reluat lectura romanului după aproape cinci ani de pauză, iar de data aceasta m-am convins că romanul Lolita presupune un cer al gurii de dat cu mirodenii.

Scrierea este destinată, mai cu seamă celor care pot privi dincolo de legătura amoroasă scandaloasă dintre nimfetă și tatăl său vitreg, schimbarea destinulului Lolitei și chinul prin care aceasta trece.

Atenția mi-a căzut asupra sacrificiilor făcute de Humbert, chiar dacă ele au fost făcute în numele unei iubiri bolnave, nenumăratelor daruri și hatâruri pe care i le făcea fiicei sale vitrege, dar și al educației pe care acesta dorea să i-o ofere fetei. Privită din altă perspectivă, Lolita este cea care începe jocul „murdar” .  Humbert își proiectează în așa zisa relație cu nimfeta, prima iubire neîmplinită.

O dată cu înaintarea în vârstă a Lolitei, care trecuse de stadiul nimfetei, relația dintre cei doi se degradează, iar fuga Lolitei de tatăl său vitreg îl înebunește pe acesta pe nesimțite. Aceasta nu dispare complet din peisaj, dar o dată reapărută, după ani, refuză reluarea legăturii bolnave dintre ea și tatăl vitreg.

 După lungi căutări, Humbert descoperă cine a ajutat la „evadarea” muzei sale și ucide, în numele iubirii. La finalul romanului, tot ce-a mai rămas din boemul Humbert este un destin frânt, un om înebunit de o iubire nefirească și capriciile unei puștoaice.

„ Lolita, lumina vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. ”